După o zi tensionată, plină de evenimente, cu nervii praf, la o margine de terasă, parcă cerşind liniştea, sorbesc dintr-o ceaşcă… o cafea prost făcută. Intr-o poziție de puşti plictisit, încercând să-mi aprind o țigară, aud telefonul sunând insistent. Văd un numar neînregistrat însă recunosc oarecum numărul cu ultimele eforturi extenuante ale memoriei. Răspund cu un alo sec, probabil pe ultima sunătură. O voce cunoscută, se salută grăbit urmat de o interogare cam personală. Răspund într-o frază scurtă la modul general. Desigur am creat o barieră ca nu mai suportam o suprasolicitare. Continuăm cu o discuție metalică.
Un dialog specific… prea personal, fără noimă, de introducere. Ascult plictisit răspunsul la o întrebare pusă din strictă politețe aşteptând de fapt concretu’. Din monologul pe care deja îl executa nu am înțeles decât că într-un mod ascuns mi se reproşa câte ceva din trecutul îndepărtat. Imi aprind țigara.
Surprins, nedumerit, fără dispoziția necesară îi propun o întâlnire la o cafea în scopul de a amâna această discuție. După o prezisă contiuitate a monologului intervin politicos şi menționez faptul că deja stabilisem o întâlnire în viitorul apropiat şi în scopul evitării discuției repetitive presupusă îi urez o zi bună în grabă şi închid.
Cafeaua se răcise, țigara deja scrum, şi eu din marginea terasei readus la actualitate…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu