miercuri, 13 martie 2013

Banalitatea ca enigmă


In societatea noastră banalitatea tinde să ne sufoce, deoarece peste tot unde te uiṭi, oriunde priveṣti, încotro îṭi îndrepṭi atenṭia se spun lucruri extraordinar de banale cu un aer de excepṭie, de profunzime ṣi de superioritate. Ṣi nu este acea banalitate simpatică. Nu! Este acea banalitate extrem de stereotipă, cea mai stereotipă , aia de lemn ca ṣi modul de exprimare de altfel, care este antrenat ṣi deja uzat în ‘’ale explicării’’. Evidenṭa lucrurilor este ambalată de unii care ne sunt prezentaṭi ca ṣi specialiṣti în domeniu, pe noi neînteresându-ne  trecutul unuia sau altuia, trecut care cumva ar putea aproba la nivel de conṣtienṭă măcar, veriticalitatea spuselor lor. Indiferent de faptul că specialiṣtii se trag din neam comunist care după răsturnarea puterii în stat au reevaluat principiile ṣi valorile democratice ṣi acum sunt aduṣi în platouri pe post de câini de pază ai libertăṭii în condiṭia în care ei nu sunt decât niṣte maidanezi flămânzi. Maidanezi care încearcă o răstălmăcire a principiilor democratice. 

Odată cu căderea guvernului Filat, partidele de dreapta au intrat inevitabil dar previzibil în campanie electorală. Campanie care produce cu mult mai mult decât conducerea în sine. Măcar în campanie avem ceea ce ne omoară ca societate ṣi anume -gândirea pozitivă. E bine că ne ṭinem de speranṭă însă dăunator în cazul în care la bază nu avem absolut nici un motiv decât cel ce ṭine de oralitate ṣi nicidecum de materie palpabilă. Noi, electoratul cum ar veni, nici nu avem dreptul de a mai spera. Acest drept l-am pierdut acum ceva timp în urmă, când am încetat a mai livra conducerii dovezi clare (ca cele din 7 aprilie) că noua cetăṭenilor banali, ne pasă de noi ṣi de banii noṣtri. 

Acesta ṣi fiind motivul de bază pentru care ne trezim ṣi ne culcăm cu aceleaṣi personaje identificate ca ‘’anonim’’ , banale cu pretenṭii de analiṣti politici, independenṭi ṣi nepărtinitori, care se contrazic dacă nu zilnic măcar săptămânal ṣi tot o fac. Pentru mine e clară misiunea pe care o are de îndeplinit analistu’ din platou pentru că nu e reinventată, e veche ṣi bine stabilită, care până la urmă nu cuprinde ṣi verificarea,  deoarece scopul de bază e să se audă de bine la TV ṣi mai ales care e culoarea sursei. In momentul în care ne autoverificăm, ne regăsim mereu ca fiind aceiaṣi spectatori care am asistat ṣi asistăm la o răfuială a unor indivizi cu care nu avem nimic în comun dar cu care am gasit o formă comună de supravieṭuire bazată pe stratificarea colectivului ale caror roluri sunt bine stabilite de unii în care nimeni nu mai credere. Insă ne complăcem. 

Sunt oameni… tot felul de oameni…